Cartea Frumuseţea sfinţeniei îşi propune să investigheze

resorturile interioare ale Tradiției, vieții şi spiritualității ortodoxe,

pe baza cărora s‐ar putea articula un concept original şi, de ce nu,

o nouă disciplină teologică, intitulată „estetică ortodoxă”. Ediția în

limba română se bucură de un Cuvânt înainte aparținând

Preafericitului Părinte Patriarh Daniel care notează deosebita

deschidere a perspectivelor teologice ale profesorului Hrisostom

Stamoulis, dar şi fermitatea sa doctrinară, fundamentată pe

gândirea patristică. Frumuseţea sfinţeniei este prima carte

aparținând tânărului teolog grec, care a fost tradusă în limba

noastră. Traducerea din neogreacă a fost realizată de drd. Nicuşor

Deciu. Este uşor de intuit efortul de transpunere în limba română,

urmărindu‐se la subsolul paginii notele explicative pe care

traducătorul se vede obligat să le insereze, având în vedere

complexitatea limbajului folosit de autor şi diferențele de nuanță

dintre teologia greacă şi cea românească.

Punctul de plecare al cărții l‐a constituit discuția existentă

în mediul cultural grecesc asupra raportului dintre Ortodoxie şi

frumos, dintre moştenirea bizantin‐ortodoxă şi cultura

occidentală, dintre propria identitate spirituală şi cea a Vestului.

Dacă pentru o serie de gânditori răsăriteni corelarea celor doi

termeni (Ortodoxie şi estetică) este una firească, aproape

tautologică, pentru alții ea este imposibil de realizat, fiind o

construcție oximoronică, o contradicție în termeni. Această ultimă

categorie asociază estetica cu urâtul şi evazivul, cu modul

occidental de percepere a frumosului (în care este inclusă şi

negarea lui), în timp ce rezervă Ortodoxiei epitetul filocalic,

considerat ca fiind diametral opus esteticii occidentale. Polemica

de fond, cea dintre pro şi anti occidentali, îi permite autorului

abordarea unor aspecte mult mai vaste, cum ar fi raportul dintre

Recenzii

138

Ortodoxie şi cultura profană, dintre Biserică şi lume, dintre

dinamica şi permanența Tradiției.

În cadrul acestei discuții, Hrisostom Stamoulis, profesor de

dogmatică la Facultatea de Teologie din Salonic, vine să ofere

problemelor ridicate, răspunsuri fundamentate patristic. Dar

soluțiile îi vin şi din propria sa confruntare cu creația estetică.

Autorul este el însuşi un iubitor de frumos: absolvent de

conservator, dirijor de cor şi orchestră, cu o impresionantă operă

discografică în cadrul căreia se numără şi compoziții muzicale pe

versuri proprii (Metamorfoze – 2007, Cântecul bâtlanului – 2007,

Şi în ochii lor citeşti: Capadocia – 2005, Mama mea şi Preasfânta

Maria – 2000). Muzicianul este dublat de dogmatistul riguros, cu

o operă teologică la fel de valoroasă (Eros şi Thanatos. Eseu

referitor la o civilizaţie a Întrupării – 2009, Femeia lui Lot şi

teologia contemporană – 2008, Theotokos şi dogma ortodoxă.

Cercetare asupra învăţăturii Sfântului Chiril al Alexandriei – 1996,

2003, Despre lumină. Energii ale persoanei sau ale Firii? Contribuţii

la teologia contemporană despre Sfânta Treime în spaţiul ortodox –

1999).

Profesorul H. Stamoulis scrie teologie într‐un mod diferit

de cel cu care suntem obişnuiți, ultimele sale apariții editoriale

aducând în prim‐plan soluții căutate în dialogul cu ceilalți, nu doar

cu tradiția patristică şi cu gândirea contemporană, ci şi cu

studenții, prietenii, oamenii cu care are un contact permanent, în

plan academic, bisericesc sau pur uman. Acelaşi lucru se întâmplă

şi cu cartea Frumuseţea sfinţeniei, apărută în prima ediție în 2004

şi retipărită în 2005. Încă din Introducere, autorul, renunțând la

aspirația de a scrie un gigantic tratat teologic, cu scopuri

soteriologice, anunță modest că doreşte să pună la îndemâna

cititorului un „adevărat caiet scris de mână, cu margini mari şi

albe”, în care acesta să‐şi consemneze acordul sau dezacordul, săşi

înregistreze problematizările sale, să‐şi adauge propria voce,

viziune şi experiență (p. 22). Această propunere vine din

convingerea autorului că timpul scriitorilor ce pretind a fi

omniscienți a trecut, şi că trebuie să facem loc relativului ca spațiu

al dialogului dintre teologie, cultură şi ştiință, atunci când e vorba

de subiecte care nu privesc nici dogmele, nici morala creştină.

Aparent deconcertantă prin spontaneitatea gândului, prin

Recenzii

139

deschiderea tematică spre noi şi noi direcții, prin arhitectura sa de

ansamblu, construită în jurul unui concept central, „frumosul”, şi a

celor mai importante corelative ale sale, „estetică” şi „filocalie”,

lucrarea permite cel puțin trei nivele de lectură:

un prim nivel este constituit de interpretarea datelor şi

experiențelor spiritualității ortodoxe din perspectivă

estetică;

un al doilea nivel este cel teologic, Frumuseţea sfinţeniei

putând fi considerată o Dogmatică redusă la esențe;

un al treilea nivel este cel autoreflexiv şi autocritic, în măsura

în care H. Stamoulis întreprinde cu competent şi cure

analyze principalelor derapaje ale teologiei ortodoxe

contemporane, atrasă de fragmentar şi unilateralitate.

Cartea este structurată pe trei capitole: I. Filocalie sau

estetică? „Dilema” Ortodoxiei contemporane, II. Estetica filocalică a

Ortodoxiei. Funcţionarea simultană a două principii (το 

συναμφότερον) din învăţătura patristică, III. „Frumosul de

nedescris”. Modele ale unei lecturi filosofice a vieţii eclesiale.

Capitolul I, intitulat Filocalie sau estetică? „Dilema”

Ortodoxiei contemporane notează existența unei teologii a

divizării, orientată împotriva unei teologii holistice, capabilă să

îmbrățişeze viața ca dar divin, în toate manifestările sale. Autorul

se raportează polemic la o astfel de teologie, existentă cel puțin în

mediul bisericesc elen care postulează formule absolute,

exclusiviste, ce neagă alteritatea şi este inaptă de o viziune

integratoare, unitară. Ideea este urmărită şi exemplificată pe tot

parcursul cărții, formula definitorie pentru o asemenea teologie

fiind disjuncția „ori‐ori”: ori spirit, ori trup, sau mistică, sau

asceză, ori estetică, ori filocalie, sau lege, sau har, dar niciodată

complementaritate şi echilibru între polii opuşi. În titlul

capitolului, cuvântul „dilemă” e pus între ghilimele, pentru că

avem de a face cu o falsă dilemă, inexistentă pentru conştiința

ortodoxă autentică.

Autorul recurge la autoritatea părintelui Alexander

Schmemann pentru a atrage atenția că în trecut, o astfel de

perspectivă a creat ereziile istorice precum montanismul,

donatismul, bogomilismul, hiliasmul, etc., care au separat/divizat

realitatea, „maximalizând” elemente ale ei în defavoarea

Recenzii

140

întregului. Soluția evitării acestui pericol, evident şi în zilele

noastre, chiar dacă manifestat altfel, constă în înțelegerea

antinomiei fundamentale prin care creştinismul se raportează la

lume: pe de o parte, „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…” (In. 3,

16), iar pe de altă parte: „nu iubiți lumea, nici cele ale lumii” (I In.

2, 15) (p. 62). Urmând firul Jurnalului părintelui Alexander,

profesorul grec deplânge neputința Ortodoxiei de a se afla în

contact realist cu schimbarea. „Criza istorică a Ortodoxiei” este

determinată de insistența de a nega schimbarea, de incapacitatea

asumării creative a noului, de resimțirea oricărei schimbări ca pe

un atac la adresa identității sale (p. 65‐66). Mai mult chiar,

„oamenii sunt foarte înspăimântați de lumea căzută şi degenerată,

dar deloc de căderea Ortodoxiei” (p. 67). Rezistența față de

schimbare este ilustrată de exemplul iconografilor contemporani

care „nu sunt decât nişte bieți copişti” (p. 71).

Pentru a creiona mai precis ideea unei teologii a unității,

autorul ne propune modelul lui Nikos Matsoukas, al cărui discipol

fusese el însuşi. Conform lui H. Stamoulis, maestrul său scrie o

teologie a continuității şi unității. Aceasta înseamnă că pentru

definirea Ortodoxiei nu e necesar un adversar care să o ajute să se

reprezinte contrapunctic, prin contrast cu acesta. „Occidentul nu

constituie premisa necesară pentru existența Răsăritului” (p. 109),

notează Matsoukas. Vestul nu trebuie idolatrizat, aşa cum fac

filooccidentalii, dar nici transformat în „sperietoare de ciori”, aşa

cum procedează antioccidentalii (p. 110).

Viziunea ortodoxă integratoare a profesorului Matsoukas

este ilustrată prin descrierea pe care o face generalului grec

Makrygianni, pentru care nu poate exista separare drastică între

Biserică şi societate: „El nu poate separa poporul lui Dumnezeu de

cetățenii statului; nu poate alta să fie morala Bisericii şi alta a

statului; una să fie metafizica şi moralismul, şi altceva cultura cu

realizările ei spirituale… Dacă un popor uită şi trădează această

continuitate şi această identitate, îşi pierde propria memorie,

propria existență…” (p. 116.) Comentând afirmațiile anterioare, H.

Stamoulis le conferă un mai mare grad de generalizare: „Realitatea

divizată este condamnată la marasm şi moarte. Salvarea ei constă

într‐o întoarcere la starea ei dintâi, în matca acestei unități” (p.

118).

Recenzii

141

Capitolul al doilea, denumit Estetica filocalică a Ortodoxiei.

Funcţionarea simultană a două principii (το συναμφότερον) din

învăţătura patristică, este cel mai dens din punct de vedere teologic.

În interiorul lui sunt expuse principalele axe pe care s‐ar putea

construi o estetică ortodoxă, sau, pentru a utiliza terminologia

autorului, o estetică filocalică. Reliefarea frumosului are loc atât în

cadrul teologiei patristice, cât şi în cadrul literaturii, prilejuind

astfel o fecundă întâlnire între Sfântul Dionisie Areopagitul şi F. M.

Dostoievski, între Sfinții Chiril al Alexandriei, Maxim Mărturisitorul,

Grigorie Palama şi Thomas Eliot. Sunt impresionante

corespondențele pe care profesorul Stamoulis le sesizează între

aceşti autori atât de diverşi, intertextualitatea funcționând ca un

procedeu literar menit să reveleze adâncimile de înțelegere la care,

pe alte căi decât cele specifice teologiei, pot ajunge marile spirite ale

omenirii.

Astfel, după ce identifică în pasajul „frumusețea va salva

lumea” din romanul lui Dostoievski, Idiotul, însăşi esența teologiei

ortodoxe (p. 133), autorul trasează corespondențele de viziune cu

Sfântul Dionisie Areopagitul, pentru care frumusețea nu este un

atribut, ci o persoană. Dumnezeu însuşi e „frumos”, „frumusețe”, şi

prin aceasta, „iubire” şi „iubit”. Aici autorul identifică o „estetică

revelată a revelatului şi revelabilului Dumnezeu” (p. 137).

Analizând viziunea areopagitică pentru care Dumnezeu, ca

Soare frumos, este Bunătate în Sine şi ad extra, autorul cărții

realizează un excurs pur teologic referitor la crearea lumii şi la

relațiile intratrinitare (naştere, purcedere). Este expusă în rezumat

drama căderii şi iconomia mântuitoare prin care omul este

restaurat. Întoarcerea făpturilor la Izvorul binelui înseamnă un act

de inversare a căderii şi din acest motiv, estetica filocalică a

Ortodoxiei are rolul de a aduna cele risipite în unitatea trupului

Bisericii (p. 151). Scopul ei ultim este de a dărui comuniunea cu

„binele cel mai presus de ființă”, cu „frumosul cel mai presus de

ființă” (p. 159).

Limbajul areopagitic permite asimilarea unor termeni

incomozi pentru o teologie conformistă, sufocată de repetiție şi

temătoare în fața noului. Provocarea acestui limbaj este însă pe

deplin asumată de către autorul cărții de față. Dacă pentru Sfântul

Dionisie „Erosul meu s‐a răstignit” (Despre numirile dumnezeieşti,

Recenzii

142

4, 12, PG 3, 709 B), iar refacerea făpturilor îşi are începutul în

chemarea iubitoare (erotiki) adresată de Dumnezeu omului, pentru

interpretul său, „Dumnezeiescul eros ekstatic, aşadar cel prin care

Dumnezeu îl cheamă la Sine pe om, nu‐i lasă pe cei îndrăgostiți săşi

aparțină lor înşişi, mai mult decât altora, ci îi cheamă să aparțină

celor iubiți ai lor” (p. 156‐157).

Într‐o serie de pagini dense (p. 160‐174) este descrisă

desfigurarea, falsificarea chipului divin din om prin cădere, dar şi

transfigurarea lui în Hristos. În ciuda multitudinii semnificațiilor

chipului divin din om, autorii patristici îl identifică în libertate, în

capacitatea omului de a se auto‐determina, de a fi stăpân pe sine.

De aici derivă creativitatea, trăsătură esențială a chipului, amprentă

a unui Dumnezeu‐Creator asupra plămadei umane. Diavolul nu

poate fi creator cu adevărat, el poate doar să paraziteze şi să

paralizeze creația lui Dumnezeu. „Relelor sale meşteşugiri” omul le

răspunde prin cea mai importantă dintre arte, prin „arta teologică”.

Puterea sa derivă de la Cuvântul întrupat care desființează

consecințele căderii şi pune pe umerii omului despuiat mantia

sfințeniei.

Autorul cărții remarcă faptul că antropologia ortodoxă

„neagă cu îndârjire mutilarea omului” (p. 183), deci ia în

considerare întregul uman psiho‐somatic, şi nu doar o parte a sa.

De pe aceste poziții interoghează corectitudinea dogmatică a unor

teologi contemporani care refuză să confere simțurilor şi

imaginației vreo valență spirituală.

Principalul său contraargument este învățătura Sfântului

Grigorie Palama, conform căruia cunoaşterea lui Dumnezeu nu

este una abstractă, în cadrul căreia natura umană să fie abolită.

Dimpotrivă, Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin simțuri, şi chiar şi

prin imaginație (Cele o sută cincizeci de capete) (p. 185).

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte de spiritualizarea

omului complet, trup şi suflet. Asceza nu înseamnă „mortificarea

simțurilor”, ci reordonarea lor, punerea lor în rânduială (p. 186‐

195). „Simțurile exersate” ale ascetului îi permit perceperea acelei

frumuseți care „va mântui lumea” (Dostoievski).

Ca o concluzie referitoare la această sub‐temă, Hrisostomos

Stamoulis notează: „În final, problema nu este cea a ieşirii sufletului

din lume prin intermediul simțurilor, ci luarea lui în robie de către

Recenzii

143

lucrurile sensibile şi neputința lui de a se întoarce în spațiul unității.

Sufletul iese prin simțuri ca să cunoască lumea scindată, dar şi spre

Dumnezeu însuşi, țintind spre adunarea celor scindate, înlăuntrul

lui, la întoarcerea în sine însuşi. Când nu se realizează această

întoarcere, când «demersul ascetic» este întrerupt, atunci şi numai

atunci simțurile şi cele sensibile constituie o problemă pentru om şi

pentru Biserică.” (p. 194‐195).

Autorul face un pas mai departe în afirmarea valorii trupului

şi a simțurilor. Cu argumente luate din Sfântul Chiril al Alexandriei,

ne propune o „teologie a pipăirii”, nu doar una a vederii şi a

cuvântului. Valorizarea hristologică a trupului de către ierarhul

alexandrin (atunci când, spre exemplu, Hristos îl învie pe fiul

văduvei din Nain sau când unge cu tină ochii orbului) ne permite

să aducem teologia din sferele abstracte şi reci ale gândirii în zona

tactilului, a imediatului şi accesibilului, pentru că, pare să sugereze

profesorul grec, însăşi chenoza Logosului înseamnă contact şi

experiență, atingere şi mângâiere.

O altă subtemă dezvoltată este aceea a relației dintre

adevărul estetic şi moarte (p. 212). Ce valori estetice sau ce arte ne

mai pot sustrage finalului inexorabil? Recurgând la comorile

liturgice ortodoxe, autorul admite că moartea e suprema provocare

pentru ființa umană, o provocare ce a atins chiar şi frumusețea

celui Atotfrumos. Plânsul Maicii Domnului pentru „Fiul ei preadulce”:

„Frumusețea Ta unde‐a apus?” (Starea a treia a cântării

Prohodului), ni se aplică în aceeaşi măsură şi nouă, şi poate chiar

mai mult (p. 215). Însă ceea ce pare a fi înfrângerea definitivă a

omului e convertit în biruință prin puterea rugăciunii.

Transformarea hidoşeniei morții prin rugăciunile de pomenire

arată că ultimul cuvânt îi aparține lui Dumnezeu, nu diavolului.

Prezența taumaturgică a sfintele moaşte arată că Hristos învinge

moartea. Nu ar fi explicabilă altfel alungarea demonilor, vindecarea

bolilor, luminarea orbilor, curățirea leproşilor (p. 219).

Capitolul al treilea, cu titlul „Frumosul de nedescris”. Modele

ale unei lecturi filosofice a vieţii eclesiale, reuneşte o serie de eseuri

ce au în prim plan scrierile lui Nikos Gavriil Pentzikis, ale starețului

Sofronie de la Essex şi ale părintelui Porfirie de pe Sfântul Munte.

Aceste lecturi confirmă una din premisele esențiale ale autorului,

conform căreia estetica filocalică ortodoxă nu poate fi decât o

Recenzii

144

„teologie a frumosului, a frumuseții şi a splendorii” (p. 71).

Frumuseţea sfinţeniei este aşadar o carte despre frumusețea

Ortodoxiei. Autorul pare a spune că în măsura în care vom şti să ne

păstrăm spiritul primenit şi deschis spre nou, în măsura în care

vom şti să valorificăm creativ comorile Tradiției fără a respinge

prezentul şi realitatea imediată, în măsura în care vom reuşi să

integrăm creațiile autentice ale spiritului uman în viziunea noastră

teologică despre lume şi viață, vom reuşi să facem pentru omul

contemporan mai interesantă sfințenia decât păcatul, şi, astfel, să

salvăm lumea.

Florin Toader Tomoioagă

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„EPISCOP DR. VASILE COMAN”

ORIZONTURI

TEOLOGICE

SERIE NOUĂ, ANUL XI

NR.2 – 2011

Editura Universităţii din Oradea

2011

Advertisements